PREGĂTIREA  COPILULUI  PENTRU  ŞCOALĂ

     Pregătirea copiilor pentru şcoală este o temă care a fost şi rămâne incitativă pentru educatoare, învăţătoare şi psihologi. Cercetările arată clar că până la  4/5 ani  copilul îşi dezvoltă 40 % capacităţile intectuale, pe care urmează să le atingă la maturitate. Preşcolaritatea este apreciată ca fiind ,,vârsta ce cuprinde cea mai importantă experienţă educaţională din viaţa unei persoane”.

     Problematica pregătirii pentru un debut scolar optim  vizează  o varietate de aspecte de conţinut (se referă la aspecte ale realizării obiectivelor prevăzute în programa instructiv-educativă din grădiniţă), şi alţi factori care contribuie la realizarea ei  (părinţi, scoală, comunitate).   

      Noţiunea de “pregătire“ echivalează cu noţiunea de ,,dezvoltare” a copilului,

          viitor şcolar, sub aspectul dezvoltării intelectuale, motivaţionale, afectiv - voluţionale,

          pe care îl reclamă învăţătura.

      Varietatea activităţilor instructiv educative din grădiniţă oferă un cadru potrivit pregătirii corecte pentru adaptarea şcolară şi pentru formarea atitudinii de şcolaritate. În munca cu preşcolarii se folosesc  o serie  de mijloace educative, ponderea principală fiind jocul şi învăţătura, primul dominând fără echivoc, al doilea fiind un atribut de neînlăturat al primului.  Jocul, procesul natural, prin care copilul învaţă, nu oboseşte sau cu greu generează oboseală, crează confort şi bună dispoziţie, nu produce efecte neplăcute, penibile dacă se organizează aşa cum trebuie.

     Grădiniţa  de  copii  ca  primă   treaptă  a  sistemului  de  învătământ  din  ţara  noastra  realizează  integrarea  socială  cu  pregătirea  copilului  pentru  şcoală,  o  continuitate  educativă  de  la  grădiniţă  la  ciclul  primar.

      Nu  se  percepe  plasarea  educaţiei  preşcolare  într-o  optică  şcolară  şi  nu  se  are  în  vedere  instruirea  prematură   a  copiilor  după  modelul  şcolar. Astfel  devine  necesară  întărirea  legăturii  dintre  grădiniţa  si  şcoala   primara,  elaborarea  obiectivelor  şi  a  continuităţii  educaţiei  preşcolare  în  corelaţie  cu  învăţământul  primar  într-o  concepţie  unitară.

      Se  are  in  vedere  de  către  grădiniţă :

-accentuarea  caracterului  formativ,  stimularea  inteligenţei  si  creativităţii  copiilor   prin   mijloace  specifice  vârstei;

-asigurarea  accesibilităţii   continutului  în  raport  cu  particularităţile  dezvoltării  psiho-fizice  si  respectarea  individualităţii  copiilor;

-valorificarea  maximală  a  funcţiilor  informative   si  formative  ale  jocului,  ca  activitate  de  baza  a  copilului  de  vârsta  preşcolară,  atât  ca  mijloc,  cât  şi  ca  metodă  în  desfăşurarea  procesului  de   învătământ din  gradinita;

-apropierea  copilului  de  realitatea  înconjuratoare  pentru  a  favoriza   îmbogăţirea  reprezentărilor despre  natură  si  viaţa  socială  si  stimularea  educaţiei  sensoriale  specifice  varstei;

-antrenarea  copilului  în  acţiuni  directe,  ca  participant  activ în  formarea  personalităţii  sale,  prin  reducerea  rolului  de  spectator.

      Grădiniţa realizează învăţarea spontană dar şi cea dirijată, care prgăteşte copilul pentru lecţia din şcoală, pentru trecerea de la joc la învăţare. A sprijini copilul, preşcolar pentru şcoală şi pentru integrare şcolară, nu este un lucru uşor făcut în pripă. Cere tact, răbdare, mobilizare, căutare, creativitate şi dăruire totală, colaborare, unitate de cerinţe cu familia şi cu şcoala.

      Copilul mic gândeşte ,,cu ochii, urechile şi mâinile”- spun psihologii.

      Grădiniţa realizează învăţarea spontană dar şi cea dirijată, care prgăteşte copilul pentru lecţia din şcoală, pentru trecerea de la joc la învăţare. A sprijini copilul, preşcolar pentru şcoală şi pentru integrare şcolară, nu este un lucru uşor făcut în pripă. Cere tact, răbdare, mobilizare, căutare, creativitate şi dăruire totală, colaborare, unitate de cerinţe cu familia şi cu şcoala.

      Copilul mic gândeşte ,,cu ochii, urechile şi mâinile”- spun psihologii.

      Tot ce învaţă  este prin imitaţie, gândirea este limitată (practic - intuitivă).

Cu cât copilul creşte se dezvoltă din punct de vedere fizic şi psihic, se dezvoltă limbajul, gândirea, atenţia, voinţa, etc.

       Gradinita  este  locul   unde  copilul  învaţa  să  acţioneze  nu  să fie  acţionat,  unde  învaţa  să  creeze  nu  să  copieze.

       Se  cuvine  să  tratăm  copilul  ca  o  entitate   vitală,  ca  o  valoare  în   sine,  ca  o  fiinţa  activă  aflată  în  permanentă  mişcare,  capabili  să  gândească,  să  evalueze,  să decidă,  să  acţioneze  independent  şi  prin  toate  acestea  să  participe   la  cucerirea  propriei  sale  autonomii.

        Copilul  va  deveni  treptat  autorul  propriei  sale  impresii,  imagini  mintale,  trăiri  emoţionale,  operaţii  ale  găndirii  şi  fapte  de  credinţă.

       Momentul  intrării  în  şcoală  presupune  un  anumit  nivel  fizic,  intelectual,  moral, afectiv . Preşcolarul   trebuie  să dovedească  ceea  ce  se  cheamă  maturitate,  care  presupune  anumite  nivele  de  dezvoltare   a  capacităţilor,  abilităţilor,  priceperilor   si  deprinderilor.

       Toate   acestea  se  realizeaza  prin  conţinutul   practic- aplicativ   al  curriculum-ului   printr-o  proiectare  clara  şi  concretă.

      De  remarcat  rolul  jocului  ca  activitate  fundamemtală  în  grădiniţă,  crearea  ambientului  educaţional  şi  desfăsurarea  activităţii  pe  arii  de  stimulare.

     Prima zi de şcoala trebuie să fie una de neuitat din viaţa fiecărui copil .Pentru ca aceasta să rămână memorabilă şi nu să se transforme într-un adevărat coşmar,familia copilului,educatoarea şi invaţătoarea sau învăţătorul trebuie să pregătească in timp cu multă răbdare acest eveniment.

     Majoritatea copiilor frecventează grădiniţa şi din acest motiv părinţii acordă mai puţină atenţie acestui moment de trecere de la grădiniţă la scoală mergând pe principiul,,vedem noi, ce va fi,,Este o atitudine greşită din partea familiei,deoarece copilul a înaintat în varstă şi resimte accentuat asfel de schimbări de mediu iar rolul esenţial al părintilor este acela de a înlătura orice piedică apărută in calea unei adaptări cât mai uşoară si mai rapidă la noile cerinţe.

    Acelaşi rol deosebit pentru integrarea cu uşurinţă a copilului in şcoală îl are educatoarea.In cadrul grupei pregătitoare ,activităţile desfaşurate , în special în ultima parte a anului şcolar,trebuie să se apropie ca nivel de cerinţă de cerinţele şcolare.Educatoarea trebuie să-şi justifice schimbarea de atitudine in faţa copiilor  explicându-le într-un mod cât mai pe înţelesul lor diferenţa dintre activitatea  desfaşurată la şcoală si activitatea desfăşurtă la grădiniţă. Educatoarea ,prin tactul pedagogic propriu,poate trezi curiozitatea  şi dorinţa  copiilor pentru şcoală. Învăţătorul poate relaţiona cu viitorii elevi prin vizite efectuate la grădiniţă,prin participarea la diferite activităţă care se desfăşoară la grădiniţă cu participarea şcolarilor de clasa aIV-a.La începutul anului şcolar copilul va  comunica mai uşor cu o persoană pe care o cunoaşte.

    Cei trei factori – familia,educatoarea şi invăţătorul –prin activitatea pe care o desfăşoară trebuie să răspundă  la o serie de întrebări care-l frământă pe copil ( Ce voi face la şcoală ?, Cine vor fi colegii mei ?,Cine va fi prietenul meu ? Cu cine mă voi juca ? Ce trebuie să ştiu pentru a mulţumi pe părinţi,pe doamna ? ).Răspunsurile la toate acestea şi la altele le pot da cei trei menţionaţi printr-o activitate conjugată care înlătură consecinţele a căror apariţie se poate observa din prima zi de şcoală (frica de şcoală, atacul de panică, depresia, inadaptarea etc ),consecinţe cu mare influenţă asupra randamentului şcolar al copilului.

     În urma unor studii realizate ,s-a ajuns la următoarele concluzii : Familia are rolul esenţial în pregătirea psihologică a copilului pentru şcoală. Membrii familiei pot întreprinde acţiuni care-l pot ajuta pe copil să facă faţă cu succes  unor situaţii de viaţă noi precum,întâlnirea cu un mediu de viaţă nou,cu oameni necunoscuţi,cu despărţirea temporară de părinţi.Părinţii pot interveni în aceste situaţii prin organizarea unor  activităţi în folosul copilului.

    

Argumente pro si contra Educatiei Montessori

     In domeniul educatiei si al instructiei, un experiment asemanator cu cel realizat de Maria Montessori nu s-a realizat pana la ea.Copilul nu era cunoscut asa cum se dezvaluie el in conditiile autoeducatiei si autoinstructiei. Nu se cunoastea procesul de educatie si instructie in spontaneitatea lui naturala, ci numai in conditiile dirijarii lui rationale de catre adulti educatori, calauziti ei insisi de idei si principii mai mult sau mai putin arbitrare, empirice sau deduse din speculatii filozofice, de prejudecati multiseculare si biblice in privinta “firii” copilului, buna sau rea, dupa sursa de pregatire a educatorului concret.

    Ca om de stiinta, Maria Montessori era convinsa ca adevarul despre copil si despre caracteristicile naturale ale vietii lui  nu poate fi cunoscut decat in conditiile si pe caile indicate de stiinta vietii, de biologie, studiindu-I pe copii asa cum a studiat Fabre viata insectelor ,adica observand  modul ei natural, spontan, in conditiile de viata ale speciei respective, in cazul nostru, in conditiile de viata ale speciei  omenesti,dntr-un anumit stadiu al dezvoltarii sale.

    Petru a-si pune in practica ideile pe care le avea in  legatura cu instrurea copiilor, Maria Montessori reuseste sa puna bazele unei” Case a copiilor” si pentru ca totul sa fie asa cum isi dorea avea nevoie de educatoare care sa respecte reguli de conduita educationala, care sa renunte la orgoliul educatorului care ”modeleaza” el omu din”ceara  moale” a copilului, care intervine instinctiv sau din obligatie morala in dirijarea activitatii lui , era greu de gasit printre educatori cu o pregatire pedgogica in spirit traditional.

    Nmeni nu era dispus sa accepte aceste condiii, ele pesupuneau o autoeducatie  greu de realizat si anume de a stapani pornirile instinctive de dominare, de autoafirmare, de a nu considera scoala si catedra ca scena de pe care profesoul  isi etaleaza in fata copiilor nestiutori si uimiti, intelepciunea inteligenta si eruditia sa, care toarna si trverseaza in constiinta si mintea goala  a copiilor cultura sa, in timp ce copiii sunt tinuti imobili, tintuiti in banci sa asculte, sa nu vorbeasca, sa repete ce li se spune  si  sa faca ce li se spune.Nimeni nu era dispus la o astel de “sujba pe care in critica sa, Roger Cousinet o numea slujba de “salahor inelectual”, nu de educator.     

    O intamplare decisiva pentru viitorul experimentului sau si pentru evolutia ulterioara a metodei Montessori, a fost aceea ca materialul viu cu care a lucrat in prima ei cercetare din “scoala”-casa  a copiilor din Strada dei Marsi din Roma il constituiau niste copii mici din paturile sociale cele mai sarace si obidite, copii de muncitori, lipsiti aproape incomplet de influenta educativa a parintilor, aceste conditii concrete s-au dovedit a fi favorabile unei dezvoltari necunoscute pana aici a  personalitatii copiilor, ducand la rezultate superioare fata de cele din scolile obisnuite, rezultate de-a dreptul spectaculoase, care se puteau verifica practic de catre oricine.

    In felul acesta, Maria Montessori a transformat scoala traditionala in locuinta, scoala imobilitatii, a tacerii si ascultarii, intr-o scoala a miscarii, a vorbirii, a afectivitatii si a muncii efective.

    Principiul ”activitatii proprii” caracterizeaza si pedagogia  prescolara a premergatorului sau, Froebel, dar Maria Montessori respinge apropierea ce se face intre metoda ei si cea froebeliana.

    Se spune ca August Messer a fost cel care s-a apropiat cel mai mult de metoda montessoriana.

   Pentru Maria Montessori munca nu este un principiu de la care a plecat in construirea metodei, ci un efect descoperit de ea, al unor conditii de viata reala, care releva o nota esentiala a fiintei omenesti.

     Prin aceastaa, sistemul montessorian se deosebeste de toate sistemele pedagogice din trecut, care au plecat de la principii apriorice, ca si de cele contemporane care pleaca de la principii filozofice: naturalismul romantic a lui Rousseau, oraganicismul lui Spincer, spiritualismul neohegelian, voluntarismul lui wundt, energetismul lui Oswald, filozofia vietii lui Dilthey, pragmatismul lui James, instrumentalismul lui Dewey.

    Prin felul in care a pus si a rezolvat practic problemele educatiei si instructiei, Maria Montessori apartine marii miscari contemporane care urmareste punerea stiintei si a tehnicii in serviciul progresului uman, in toate domeniile.

    Asupra efectelor de “normalizare” a personalitatii infantile in mediul montessorian s-au scris lucrari recente edificatoare.S-au citat marturiile a numerosi parinti care au constatat aceste efecte asupra copiilor lor, copii care si-au schimbat comportamentul si acasa. “Am auzit de mai multe ori spunandu-se ca doamna Montessori nu se preocupa de disciplina si m-am mirat cum poate sa lucreze intr-o sala plina de copii…trimitand pe copilul meu care avea trei ani sa-si petreaca diminetile intr-o scoala Montessori, am constatat ca nu peste mult timp a devenit o fiinta omeneasca mai disciplinata…Pentru descoperirile pedagogice se cere geniu, dar pentru educatorul care urmeaza sa le aplice nu se cere geniu. Lui I se cere numai sa procedeze corect cand ii invata pe copii, precum si o doza de simpatie si de rabdare, lucruri care nu sunt nicidecum obisnuite. Ideea fundamentala este simpla: disciplina adevarata nu consta in impunerea externa, ci in obisnuinta mintii, care se indreapta in mod spontan mai degraba spre activitati de dorit,decat spre cele nedorite.Lucrul cel mai uimitor este marele succes in gasirea unor metode tehnice prin care se modernizeaza aceasta idee in educatie.In aceasta privinta, domana Montessori si-a castigat cel mai inalt merit.”

    Cele mai inversunate critici ce s-au adus si se aduc Mariei Montessori din partea adeversarilor declarati ai metodei, dar si din partea unor adepti credincioasi ai sai, constau in faptul ca ea elimina jocurile si povestile cu elemente supranaturale din educatia copiilor, mai ales a celor foarte mici, care nu pot face dinstinctie intre real si ireal si  iau drept realitate tot ce le spune adultul, in naivitatea si increderea lor, in buna-credinta a adultului.

    Ca si alti oameni de stiinta contemporani, ca de exemplu, Levy-Bruhl, Maria Montessori face dinstinctie intre gandirea naturala, rationala, intemeiata pe simturile controlabile de inteligenta omului si de practica lui, si intre mentalitatea mistica, supranaturala, in care vede o insemnata predica in calea maturizarii gandirii rationale a omului.

    Dupa Maria Montessori, problema cea mai importanta a omenirii adulte este nu aceea de a “fauri” oameni noi, ci de a elibera oameni vechi, care de veacuri au fost mutilati in copilaria lor.Datoria si misiunea educatorilor si a oamneilor politici este, dupa ea, de a crea in jurul copiilor acel mediu si a inaugura acele relatii sociale care sa poata hrani omul din copil, ca el sa poata creste sanatos, normal si deplin, ca om al timpului sau.

    Maria Montessori este primul “pedagog” care nu a mers, ca in trecut, pe drumul care pleaca de la omul “ideal”- la omul real, ci de la omul real, isoric, pe care societatea  are datoria, mai presus de orice alta datorie, de a-l ajuta sa creasca normal. 

    

    

Rolurile si competentele profesorului

                                    

        A fi profesor insemna daruirea cunostintelor proprii si formarea unor noi valori.

Aptitudinea pedagogica presupune un complex de insusiri psihopedagogice ce asigura educatorului inalta eficienta in procesul de formare a personalitatii elevului, aptitudinea pedagogica se formează si se dezvolta în contextul invatarii şi exersarii profesiunii de cadru didactic.

       Nivelul inalt de cunostinte, deprinderi, abilitati şi devotament, al profesorului poate fi ilustrat prin urmatoarele afirmatii fundamentale:

-Cadrele didactice se dedică elevilor si activitatii didactice;

-Cadrele didactice cunosc conţinutul predat şi au cunostintele pedagogice necesare;

-Cadrele didactice sunt responsabile pentru controlul şi monitorizarea activitatii de invatare a elevilor;

-Cadrele didactice reflecteaza sistematic asupra activitatii lor si invata din experienta;

-Cadrele didactice sunt membre ale comunitatilor educationale;

     Profesorul trebuie sa dea dovada si de competente manageriale acestea fiind:compente de comunicare, competente de conducere si coordonare,competente care vizeaza propria dezvoltare,competente de gestionare a resurselor si administrative,competente psihosociale,competente de utilizare a tehnologiilor,competente de evaluare.

       Organizatia clasa este o configuratie la fel de complexa ca oricare alta, evolutiva (se dezvolta treptat si neintrerupt) si dinamica (schimbare continua), prin faptul ca se construieste permanent in urma actiunii concentrate a celor implicate aici.

         Pozitia cadrului didactic este foarte importanta.

In primul rand, cadrul didactic trebuie privit din interiorul grupului, ca membru a grupului si variabila existentiala determinata a organizatiei (El este singurul adult intr-un grup de copii; El reprezinta lumea adultilor si promoveaza valorile acestei lumi pentru care se pregatesc cei mici; El este figura centrala pentru copil; El formeaza judecati de valoare, El este modelul).

Rezultatele invatarii sunt dependente si de perfomantele grupului, de climatul psihosocial al clasei, de modurile de organizare a elevilor, de aprecierea celorlalti, de afirmarea unor lideri, de climatul educational si moral al gruplui din clasa de indeplinirea rolului de lider al profesorului in clasa.Proiectarea situatiilor de instruire nu poate fi realizata numai din prescpectiva cognitiv-didactica, ea trebuie sa fie  intregita cu o perspectiva social-relationala.

          In acest sens, cadrul didactic este privit ca un conducator social al grupului. El nu mai poate ramane doar un simplu transmitator de cunostinte, ci si un manger al grupei de copii.

Lumea contemporana este in plina evolutie, schimbare. Copiii trebuie pregatiti pentru lumea viitorului.Aceasta presupune si schimbarea cadrului didactic.El nu mai poate ramane doar purtatorul si transmitatorul de informatie, el trebuie sa incite capacitatile de initiativa ale elevilor, sa plaseze, sa plaseze copilulu in centrul unor experiente integrale de studiu, invatarea, traire, comunicare, evaluare, actiunea sa fie inaintea vorbeipentru a nu forma pseudonotiuni legate de cuvinte goale. 

        Pentru a putea transmite cunostinte in conformitate cu standardele actuale, profesorii trebuie sa cunoasca materia in profunzime si sa manifeste mobilitate intelectuala pentru a-i putea ajuta pe elevi să creeze „harti cognitive”, sa opereze conexiuni intre diverse idei si sa abordeze prejudecatile. Cunoaşterea continutului se refera la procesul de predare, incluzand cele mai utile modalitati de reprezentare si transmitere a continuturilor, precum şi modalitatile de a transmite cu maximă eficienta conceptele specifice unei lectii sau a unui subiect.

       Calitatile unui bun profesor nu se refera doar la competenta sa didactica ci si la capacitatile sale empatice si sociale. Astfel, a avea competente de specilitate in functie de domeniul predat si pedagogice este importatnt dar nu de ajuns, pentru a fi intr-adevar un profesor apreciat de catre elevii sai.

In primul rand, calitatile unui bun profesor implica  avea anumite abilitati sociale de a patrunde in viata interioara a grupului de elevi, abilitati empatatice, de a intelege copiii, si a putea privi lumea prin ochii lor, si nu in ultimul rand, valori superioare, caci profesorul este un model pentru elevii sai.Printre calitatile unui bun profesor sunt tactul si talentul pedagogic, capacitatea de a forma mintea si tinerilor, de a preda in mod creativ, si de a nu se limita doar la un monolg plictisitor,modul in care un profesor comunica cu elevii sai

         Este esential iar daca acesta gaseste moduri atractive de a prezenta informatiile si inceraca o interactiune adevarata cu elevii sai, rezultatele se vor observa imediat.Dragostea pentru copii este una in calitatile esentiale pentru un bun profesor, el trebuie sa iubesac si sa inteleaga copiii.Atituinea profesorului fata de copii pune amprenta asupra relatiilor in clasa iar daca acesta le arata elevilor sai, dragoste,respect si intelegere, procesul didactic va fi mult simplificat.

De asemenea un profesor trebuie sa dea dovada de empatie, care insemana intuitie intelegere, a putea patrunde in lumea interioara a copilului,si a putea sa privesti lucruruile din perspectiva sa.

Profesorul trebuie sa isi formeze un stil pedagogic democratic si nu autoritar, sa tina cont de nevoile elevului, nu numai de obligatiile lui,sa aiba acea vocatie pentru cariera lui,vocatie ce insemana atat motivatie interioara, cat si dragoste pentru copii.